Metodologia investigarii criminalistice a infractiunii de delapidare - Lucrare de Licenta, Lucrare de Disertatie

Daca ne raportam la inscrisuri ca si produs al activităţii ilicite prin care se înşeală încrederea publică, trebuie remarcat că în domeniul dreptului penal, inclusiv procedural, termenul de „înscris", atât în calitatea sa de mijloc de probă, cât şi de obiect material al infracţiunilor de fals în înscrisuri trebuie interpretat într-un sens riguros ştiinţific, potrivit înţelesului dat de prevederile legislaţiei penale în vigoare.

Asadar, înscrisul nu reprezintă orice mod de materializare, de exprimare a gândirii şi voinţei într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris, aceasta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor şi cuvintelor.

Deşi victimei i s-a acordat mai puţină atenţie din partea legiuitorului, analiza şi cunoaşterea locului şi rolului pe care acesta îl ocupă atât în activitatea infracţională cât şi în cea judiciară (depistarea şi sancţionarea infractorului) contribuie, pe de o parte, la formarea unor recomandări pentru conduita preventivă şi autoprotectivă în raport cu pericolul victimizării şi, pe de altă parte, la o mai rapidă şi mai corectă aplicare a legii în cazul săvârşirii infracţiunilor.

Astfel, prin victimă „înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”.

Pentru prezentarea cadrului metodologic al cercetării faptelor penale care fac obiectul acestei lucrări în literatura de specialitate se foloseşte adesea sintagma de „infracţiuni din domeniul afacerilor”. Opţiunea a fost determinată de aşa-zisa dispută terminologică dintre „dreptul comercial” şi „dreptul afacerilor”. O perioadă apreciabilă denumirea utilizată pentru acest cadru normativ a fost cea de „infracţiuni în domeniul comercial”, dreptul comercial, ca ramură de drept, determinându-se de dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe de ordin practic, ca de exemplu: rapiditatea acţiunilor comercianţilor, jurisdicţie accesibilă şi specializată, necesitatea unei publicităţi extinse, internaţionalizarea comerţului ce obligă la reguli comune pentru cât mai multe state, mai ales în contextul unificării continentului european etc.

Din perspectivă criminalistică, în literatura de specialitate s-a arătat , pe bună dreptate, că denumirea de „drept comercial” nu poate fi satisfăcătoare pentru că materia nu priveşte numai comerţul propriu-zis, adică interpunerea în circulaţia mărfurilor, bunurilor şi valorilor, ci şi activităţile industriale (întreprinderile producătoare de bunuri şi cele prestatoare de servicii).

Constituirea subgrupei distincte a infracţiunilor de fals în înscrisuri îşi găseşte justificarea în aceea că, în cazul acestor infracţiuni de fals, alterarea adevărului priveşte numai anumite entităţi (înscrisurile) care se deosebesc de entităţile cu privire la care se alterează adevărul în cazul celorlalte infracţiuni de fals.

În cadrul acestei subgrupe distincte sunt reunite următoarele infracţiuni: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul sub semnătură privată şi uzul de fals.

Problemele abordate în cuprinsul lucrării sunt sistematizate în trei capitole. Conţinutul primului capitol se referă la identificarea criminalistică şi la noţiunile generale despre semnături.

Sunt descrise caracteristicile de identificare, atât cele de ordin general, cât şi particularităţile, in capitolul al II-lea fiind cuprinsa o prezentare detaliată a procedeelor de falsificare a semnăturilor. Este descrisă diversitatea procedeelor uzitate de falsificatori, aşa cum s-au constatat în practica judiciară şi consacrat în lucrările de specialitate dedicate subiectului.

Cel de-al III-lea capitol trateaza pe larg chestiunile referitoare la identificarea persoanei după semnătură, fiind analizate posibilităţile de identificare în funcţie de procedeele uzitate de falsificatori, metodologia examinărilor în diferitele etape ale efectuării expertizei, particularităţile acestui gen de cercetări criminalistice.

O secţiune distinctă se referă la redactarea raportului de expertiză şi la formularea concluziilor.

Lucrarea este ilustrată corespunzător, iar cazuistica anexată este convingătoare pentru noţiunile expuse în conţinut.